Ai prefera să te plimbi pe creste și depresiuni, sau să cobori din rollercoasterul emoțional pentru o stare mai permanentă de fericire?
„Ar trebui să tind spre fericire sau spre pace? Care este diferența dintre cele două?” O doamnă membră a Clubului Ducesei din Chennai mi-a aruncat această întrebare. Gândindu-mă pe picioarele mele, i-am răspuns: „Fericirea este efemeră, trecătoare și depinde de stimulente externe, în timp ce pacea este mai degrabă o stare de spirit de durată care vine din interior. Nu sunt sigur dacă este o alegere, dar între cele două aș tinde spre pace, deoarece aceasta ar presupune fericirea. A fi fericit nu trebuie neapărat să însemne că ești pașnic.”
Desigur, discuția care a urmat m-a pus pe gânduri mai departe. Aș prefera să fiu fericit sau pașnic? Sincer, a locui în orice stare emoțională în mod permanent mă sperie. Nimeni nu vrea să fie permanent nefericit. Dar și a fi permanent fericit poate deveni obositor.
Și, oare a fi pașnic înseamnă a fi ca un sfânt, renunțând la toate emoțiile pe care le oferă viața? Pacea și entuziasmul se exclud reciproc? Sau poate cineva să fie pașnic și totuși să permită o oarecare emoție în viață? Nu mă simt încă pregătită să cobor din roller coasterul emoțional; maximele și minimele au compensațiile lor, iar viața ne învață lecții la fiecare popas emoțional.
Deliciul unei stări emoționale constă tocmai în cunoașterea impermanenței sale. Romantismul nu ar fi la fel de incitant dacă nu ar veni cu o dată de expirare provizorie, dar asigurată.
Un râs bun devine dureros după un timp, dacă nu te poți opri. Un zâmbet prea întins rănește maxilarele. În această ordine de idei și cu riscul de a părea blasfemator, mă întreb dacă o stare perpetuă de a fi pașnic ar putea fi plictisitoare? Doamne ferește! Aș prefera să fiu mai degrabă încântat decât pașnic? Este posibil să le fiu pe amândouă în același timp?
Fericirea cere manifestare; pacea este un sentiment și o forță liniștită, interioară. Diferența dintre cele două este diferența dintre romantism și iubire; una ostentativă și solicitantă, cealaltă subjugată și acceptantă. Este diferența dintre a te scufunda în ape în mișcare și a te scufunda într-un lac liniștit. Fericirea este râsul și zgomotul care caută mai multă distracție; pacea este un zâmbet placid și mulțumit. Fericirea stă pe margine, în timp ce pacea se apleacă înapoi în confort.
Fericirea caută companie; pacea este mulțumită cu singurătatea. Fericirea este tânără, zburdalnică și lipsită de minte; pacea este mai în vârstă, matură și mai atentă. Fericirea care durează poate duce la o stare de fericire care ar fi asemănătoare cu pacea.
Pacea este un sentiment de neant, orice dorință petrecută, bună sau rea. Se privește spre exterior și spre ceilalți pentru a căuta fericirea, dar pacea nu poate fi obținută decât atunci când privești în interior. Nu poți obține pacea fără să-ți înțelegi propria persoană și propriile motivații. Cum poți fi fericit dacă nu ești sigur și încrezător în cine sau în ceea ce ești?
A fi fericit poate crea dependență; stimulează creierul să producă substanțe chimice care se adaugă la sentimentul general de bunăstare, emoție emoțională și intoxicație.
Cu toții căutăm fericirea pentru a atinge această stare din nou și din nou. În ciuda entuziasmului unui roller coaster, echilibrul dintre creste și depresiuni este cel care stabilește echilibrul pentru noi în viață.
Dacă scopul final al vieții pentru toți este fericirea și pacea, iată mantra în 7 puncte pentru a o atinge, pe care am împărtășit-o cu doamnele de la Duchess Club.
- Celebrează faptul de a fi tu însuți
- Să-ți faci timp pentru cei care contează
- Să fii recunoscător pentru micile binecuvântări
- Nu purta ranchiună
- Să fii în mișcare, spre niveluri mai înalte de neînfricare și creativitate
- Vezi în viață oportunități, nu constrângeri
- Continuă să te debarasezi de limitări; continuă să ridici ștacheta.
Top Comment
An D
571 zile în urmă
Articolul este puțin contradictoriu – mai ales ultimele 7 indicații. Nu că ar conta definiția păcii și a fericirii, dar simt/gândesc/gut spune că tot ceea ce depinde de ceva extern este trecător – căci nimic nu pare permanent în această lume…decât dacă ceva realizat intern, deci puterea rămâne doar la unul și numai la sine – de a-l face permanent sau de a-l lăsa să plece. O astfel de realizare probabil că nu este nevoie să fii călugăr, dar detașarea este primul pas, cred eu. Detașare – să mănânci cel mai favorit fel de mâncare și să savurezi – dar să te poți opri din mâncat și să pleci fără să te căiești sau să te simți neîmplinit…… Citește mai mult
Disclaimer
Opiniile exprimate mai sus aparțin autorului.
Finalul articolului
.