Multe ingrediente intră în alcătuirea unui copil fericit care va crește și va deveni un adult fericit. Educația, genele, sănătatea, mediul și alte variabile, toate contribuie la preparatul final. Dar, în ciuda a ceea ce ați putut auzi de la unele autorități care susțin că părinții nu contează, educația părinților este, de fapt, una dintre cele mai cruciale influențe. Cercetările arată că părinții au într-adevăr efecte profunde și de lungă durată asupra capacității de fericire a copiilor lor, iar unele stiluri de parenting tind să promoveze dezvoltarea fericirii, în timp ce altele fac invers.

Atunci ce fel de părinte ești? Există, în linii mari, patru stiluri de parenting: autoritar, autoritar, indulgent și neimplicat.

Părinții autoritari își iubesc copiii necondiționat și îi acceptă pentru ceea ce sunt. Ei își supraveghează îndeaproape copiii, le oferă mult sprijin, stabilesc limite ferme și acordă o libertate considerabilă în cadrul acestor limite. Părinții autoritari își monitorizează copiii și intervin atunci când este necesar, dar îi lasă să-și vadă de treabă atunci când nu este nevoie să intervină. Ei vorbesc serios și nu se feresc de conflicte atunci când impun limitele pe care le-au stabilit. Părinții autoritari sunt iubitori, dar nu excesiv de indulgenți, implicați, dar nu excesiv de controlanți, clari în privința limitelor, dar nu excesiv de lipsiți de riscuri, și permisivi în cadrul acestor limite, dar nu neglijenți. Majoritatea oamenilor și-ar dori să fie un părinte autoritar, indiferent dacă sunt sau nu sunt în realitate.

Părinții autoritari, în schimb, au un stil parental mai rece, care este mai exigent, dar mai puțin receptiv la nevoile reale ale copiilor lor. Părinții autoritari sunt foarte controlanți, dar nu foarte calzi sau iubitori. Ei intervin frecvent, emițând comenzi, critici și laude ocazionale, dar fac acest lucru într-un mod inconsecvent. Ei se așteaptă ca copiii lor să se supună instrucțiunilor lor fără explicații și pot folosi tactici emoționale pentru a obține ceea ce vor, cum ar fi să-și facă copiii să se simtă vinovați, rușinați sau neiubiți. Părinții autoritari intervin adesea atunci când nu este cu adevărat necesar și lansează amenințări fără a le duce întotdeauna la îndeplinire. La extrem, unii părinți foarte autoritari recurg la abuz fizic sau emoțional în încercarea de a-și controla copiii, ceea ce, evident, poate provoca daune psihologice de durată. Copiii care sunt bătuți sau cărora li se refuză orice afecțiune prezintă un risc semnificativ mai mare de a deveni ei înșiși părinți abuzivi.

Părinții indulgenți sunt receptivi, dar neexigenți și permisivi. Ei sunt calzi și iubitori, dar lași, stabilind puține limite clare. Ei răspund adesea la dorințele copiilor lor, chiar și atunci când acestea sunt nerezonabile sau nepotrivite. Pedepsele sunt rareori amenințate, cu atât mai puțin puse în aplicare, iar copiii par adesea să aibă avantajul în relație. Părinții indulgenți încearcă să fie amabili, dar se feresc de conflicte sau dificultăți.

Un bun exemplu de părinți indulgenți poate fi găsit în Charlie și fabrica de ciocolată a lui Roald Dahl, sub forma domnului și doamnei Salt. Fiica lor, Veruca, este o fetiță nesuferită, care a fost răsfățată până peste cap de părinții ei bogați. Ea obține intrarea în fabuloasa fabrică a lui Willy Wonka prin câștigarea unuia dintre râvnitele bilete de aur – dar numai datorită tatălui ei iubitor, care a cumpărat jumătate de milion de batoane de ciocolată Wonka.

Părinții neimplicați sunt lipsiți de reacție, neexigenți, permisivi și stabilesc puține limite clare, în mare parte pentru că nu le pasă foarte mult. Spre deosebire de părinții autoritari, ei nu sunt nici calzi, nici fermi și nu își monitorizează copiii. În schimb, ei sunt relaxați și lipsiți de reacție într-o măsură care poate părea uneori nesăbuită. În cazuri extreme, părinții neimplicați se pot îndepărta până la neglijență directă.

Dahl oferă din nou un exemplu util – de data aceasta sub forma domnului și doamnei Wormwood din Matilda. Gormwoods sunt atât de absorbiți de propriile lor vieți suburbane goale încât nu observă că fiica lor, Matilda, este o fetiță extraordinar de strălucitoare. Pentru ei, ea este puțin mai mult decât o crustă enervantă.

Aceste scurte portrete în creion sunt, desigur, simplificări exagerate ale unei realități complexe. Majoritatea părinților adevărați nu se încadrează perfect într-una dintre cele patru categorii, iar mulți afișează un amestec de două sau mai multe stiluri, deși adesea cu o temă dominantă. Mai mult, aceiași părinți pot afișa diferite stiluri parentale în diferite ocazii sau față de diferiți copii.

Gândiți-vă, de exemplu, la părinții adoptivi ai lui Harry Potter, oribilii domn și doamnă Dursley. În comportamentul lor față de Harry, soții Dursley sunt în principal îngrijitori autoritari, cu o dâră de neimplicare. Ei sunt pretențioși, exigenți și suprasolicitanți, dar și reci, lipsiți de iubire și, în cele din urmă, indiferenți.

În contrast puternic, atitudinea lingușitoare a soților Dursley față de fiul lor biologic, egregiul Dudley, se încadrează ferm în tabăra indulgentă. În timp ce Harry nu poate face nimic bun în ochii lor, „Ickle Dudleykins” nu poate face nimic rău. (Apropo, din moment ce părinții autoritari sunt genul ideal de părinți, aceștia nu tind să apară în literatura celebră la fel de des ca tipurile urâte și neadecvate.)

Atunci, cum afectează aceste patru stiluri parentale contrastante tendința unui copil de a fi fericit și de ce? Cantități mari de cercetări psihologice arată că parentajul autoritar tinde să fie asociat cu rezultate mai bune. În medie, copiii părinților autoritari sunt mai fericiți, au mai mult succes academic, sunt mai bine adaptați din punct de vedere emoțional și au relații personale mai bune decât copiii cu părinți autoritari, indulgenți sau neimplicați. Aceștia se adaptează mai bine la școală sau la universitate și au rezultate mai bune în ambele domenii. Ca și cum acest lucru nu ar fi fost de ajuns, studiile au constatat, de asemenea, că este mai puțin probabil ca copiii cu părinți autoritari să fumeze, să consume droguri ilicite sau să abuzeze de alcool.

Cheia este că educația autoritară promovează multe dintre caracteristicile personale care caracterizează oamenii fericiți. Acestea includ bune abilități sociale și emoționale, lipsa anxietății excesive, un sentiment de control, reziliență, stimă de sine, optimism, spirit ludic și lipsa materialismului excesiv.

Tomăm, de exemplu, abilitățile sociale și emoționale. Relațiile noastre personale sunt fundamentale pentru fericirea noastră de-a lungul vieții. A avea o rețea bogată de relații apropiate și de susținere cu partenerii, prietenii, familia și colegii este probabil cel mai important ingredient al fericirii. Dar, pentru a dezvolta și menține aceste relații, orice individ trebuie să posede cel puțin un nivel minim de competențe sociale și de cultură emoțională. Ajutându-i pe copii să devină competenți din punct de vedere social și emoțional este, prin urmare, una dintre cele mai eficiente modalități de a-i ajuta să devină oameni fericiți.

Copiii părinților autoritari au abilități sociale mai bune și relații mai reușite cu semenii lor în timpul copilăriei, adolescenței și la începutul vieții adulte. Ei manifestă, de asemenea, o mai bună înțelegere a gândurilor și emoțiilor altor persoane. În schimb, părinții autoritari par a fi o veste proastă pentru dezvoltarea competențelor emoționale, în special în ceea ce privește agresivitatea. Copiii părinților foarte autoritari interpretează intențiile altor persoane ca fiind ostile, chiar și atunci când nu sunt, ceea ce îi face mai predispuși să se comporte agresiv.

Un al doilea ingredient major al fericirii pe care parentajul autoritar ajută să îl creeze este eliberarea de anxietatea excesivă. Părinții autoritari sunt implicați și de susținere; ei își monitorizează copiii, observă ceea ce fac și răspund nevoilor lor. S-ar putea să nu facă întotdeauna exact ceea ce vor copiii lor, dar cel puțin răspund. Prin urmare, copiii lor învață de la o vârstă fragedă că au un refugiu de încredere în caz de probleme. Copilul are mai puțină nevoie să își monitorizeze părinții, deoarece știe implicit că aceștia vor fi acolo dacă va fi nevoie de ajutor. Prin crearea acestui sentiment inerent de securitate, parentajul autoritar îl izolează pe copilul în curs de dezvoltare împotriva anxietății sâcâitoare care poate submina cu ușurință fericirea.

Jocăreala este un alt factor important care contribuie la fericirea de lungă durată și care prosperă sub un părinte autoritar. Combinația autoritară de securitate și autonomie îi încurajează pe copii să exploreze și să se joace, ceea ce, la rândul său, ajută la dezvoltarea abilităților lor sociale, emoționale, fizice și de gândire.

Părinții prea protectivi sunt printre cei mai mari dușmani ai jocului. Există o tendință crescândă a părinților anxioși de a-și proteja copiii de orice neplăcere sau risc. Joaca, în special cea în aer liber sau cea de tip „rough-and-tumble”, este văzută ca fiind potențial neplăcută sau chiar periculoasă: copilul ar putea fi supărat, agresat, lovit sau mai rău. Problema aici este că încercarea de a-i izola pe copii de toate riscurile îi va priva, de asemenea, de oportunitățile de joacă și de interacțiune socială care pot fi cruciale pentru dezvoltarea lor.

Un alt ingredient al fericirii care beneficiază de o educație autoritară este eliberarea de materialismul excesiv. Cercetări extinse efectuate de psihologi și economiști au confirmat faptul că simpla acumulare a tot mai multe bogății materiale contribuie în mod remarcabil puțin la fericirea durabilă, în timp ce goana după bogăție poate provoca de fapt nefericire. S-a constatat că persoanele extrem de materialiste sunt, în general, mai puțin fericite decât cele cu priorități mai echilibrate. Cercetările indică, de asemenea, că părinții autoritari sunt mai predispuși decât părinții autoritari să aibă copii foarte materialiști. Copiii părinților autoritari dezvoltă adesea o dorință puternică de bani pe măsură ce cresc. Această nevoie mai mare de recompensă externă sub formă de bogăție materială ar putea fi un răspuns la sentimentele de nesiguranță, generate în copilărie de părinții reci și controlori.

Faptul este că părinții autoritari creează condiții fertile pentru ca copiii să devină și să rămână oameni fericiți. Și, probabil, cel mai fundamental aspect al parentingului autoritar este iubirea și acceptarea necondiționată. Dacă nu altceva, părinții care doresc ca copiii lor să fie fericiți ar trebui să urmărească să își iubească copiii pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce ar dori să fie, nici pentru ceea ce realizează. Iubirea părintească nu ar trebui să fie condiționată de îndeplinirea unor obiective de performanță.

– Dr. Paul Martin este scriitor științific și fost cercetător comportamental la Universitatea Cambridge. Acest articol este extras din noua sa carte, Making Happy People, care este publicată de Fourth Estate.

{{{#ticker}}

{{{topLeft}}

{{bottomLeft}}

{{topRight}}

{{bottomRight}}

{{#goalExceededMarkerPercentage}}

{{/goalExceededMarkerPercentage}}

{{/ticker}}

{{heading}}

{{#paragraphs}}

{{.}}

{{{/paragrafe}}{{{highlightedText}}

{{#cta}}{{text}}{{/cta}}

Amintiți-mi în mai

Vom ține legătura pentru a vă reaminti să contribuiți. Așteptați un mesaj în căsuța dvs. poștală în mai 2021. Dacă aveți întrebări legate de contribuție, vă rugăm să ne contactați.

• Share on Facebook
• Share on Twitter
• Share via Email
• Share on LinkedIn
• Share on Pinterest
• Share on WhatsApp
• Share on Messenger

.