Sonetul 29 de William Shakespeare

Când în dizgrație în fața averii și a ochilor oamenilor,
Îmi plâng de unul singur starea de proscris,
Și tulbur cerul surd cu strigătele mele neputincioase1,
Și mă privesc pe mine însumi și-mi blestem soarta,
Îmi doresc ca unul mai bogat în speranță,
Cu chipul lui, ca el cu prieteni posedați,
Deziderând arta acestui om, și anvergura acelui om,
Cu ceea ce mă bucură cel mai mult mulțumit cel mai puțin.
Dar în aceste gânduri pe mine însumi aproape disprețuindu-mă,
Oare2 mă gândesc la tine, și atunci starea mea,
Ca ciocârlia în zorii zilei răsărind
Din pământ mohorât, cântă imnuri la poarta cerului;
Pentru dulcea ta iubire amintită atâta bogăție aduce
Atunci disprețuiesc să-mi schimb starea cu regii
Sonetul 106 de William Shakespeare
Când în cronica timpului pierdut
Văd descrieri ale celor mai frumoase lupte,
Și frumusețea făcând frumoase rime vechi,
În laudele domnițelor moarte și ale adorabililor cavaleri,
Atunci în blazonul celor mai frumoase frumuseți dulci
De mână, de picior, de buze, de ochi, de frunte,
Văd că pana lor antică ar fi exprimat
Ca o frumusețe ca cea pe care o stăpânești acum.
Atunci toate laudele lor nu sunt decât profeții
Despre acest timp al nostru, toate pe care tu le prefiguri;
Și, pentru că ei nu priveau decât cu ochi iscoditori,
Nu aveau destulă pricepere ca să cânte valoarea ta:
Pentru că noi, care privim acum aceste zile prezente,
Avem ochi să ne minunăm, dar ne lipsesc limbile să lăudăm.
Sonetul 116 de William Shakespeare
Nu mă lăsa la căsătoria minților adevărate
Admite piedici. Iubirea nu este iubirea
Ce se alterează când găsește alterare,
Orice se încovoaie cu îndepărtătorul să înlăture.
5O, nu! Este un semn mereu fixat
Ce privește furtunile și nu se clatină niciodată;
Este steaua pentru orice scoarță rătăcită,
A cărei valoare e necunoscută, deși înălțimea-i este luată.
Iubirea nu-i nebunul Timpului, chiar dacă buzele și obrajii roși
10În compasul secerei lui aplecate vin;
Iubirea nu se modifică cu orele și săptămânile lui scurte,
Dar o suportă până la marginea osândei.
Dacă asta e greșeală, și asupra mea dovedită,
Nu am scris niciodată, și nici un bărbat nu a iubit vreodată
Sonetul 130 de William Shakespeare
Ochii stăpânei mele nu seamănă deloc cu soarele,
Coralul e mult mai roșu decât roșul buzelor ei;
Dacă zăpada e albă, de ce atunci sânii ei sunt duri;
Dacă firele de păr sunt fire, fire negre cresc pe capul ei.
5Am văzut trandafiri damascați, roșii și albi,
Dar nu văd astfel de trandafiri în obrajii ei;
Și în unele parfumuri e mai multă încântare
Cât în răsuflarea care de la stăpâna mea miroase.
Îmi place să o aud vorbind. Totuși știu bine
10Că muzica are un sunet mult mai plăcut.
Cred că n-am văzut niciodată o zeiță mergând;
Stăpâna mea, când umblă, calcă pe jos.
Și totuși, pe cer, cred că iubirea mea e la fel de rară
Ca oricare alta pe care ea a dezmințit-o cu false comparații.