Origine

Swingle și Reece (1967) au observat că:

„Citronul a fost primul fruct citric care a ajuns în regiunea mediteraneană. Se pare că a fost introdus în zona mediteraneană de est în urma invaziei Persiei de către Alexandru cel Mare, în jurul anului 325 î.Hr. Theophrastus (care a scris în jurul anului 310 î.Hr.) a numit citricele mărul median sau persan. El spunea că era necomestibil, dar foarte parfumat și că era un remediu pentru reumatism și dureri de gură, precum și un repelent pentru a alunga moliile. Engler a declarat (1931, p. 338): „Deoarece fructele aveau aceleași întrebuințări ca și lemnul arborelui Sandarak, Callitris quadrivalvis, numele acestui lemn „Citrus” a fost transferat asupra fructului ca Mala citrea. ” Această redenumire a mărului Median în mărul Citrus a dus la transferul numelui „Citrus” mai întâi la citrice și mai târziu la alte citrice.

Locul de origine al citricei nu a fost stabilit cu certitudine. Se presupune în mod obișnuit că lămâiul este originar din India, dar J. D. Hooker, care a spus (1875, p. 514) că nu a avut nicio îndoială cu privire la faptul că lămâiul este cu adevărat sălbatic atunci când l-a găsit crescând „în principal pe pante uscate și însorite, total nepotrivite pentru orice fel de cultură…”, a ajuns mai târziu să se îndoiască de faptul că este originar. Bonavia (1888, p. 70) a afirmat: „Încă mă îndoiesc că este indigenă în India. Nu pare să aibă niciun nume sanscrit vechi, iar numărul de varietăți, dacă sunt variații, de pe coasta de vest a mării este sugestiv. Este curios că acestea ar trebui să fie găsite în zona care a intrat cel mai mult în contact cu străinii.”

Citronul a fost cultivat din cele mai vechi timpuri în China, dar Chi Han, ministru de stat sub împăratul Hui Ti, într-o lucrare scrisă în jurul anului 300 d.Hr. (Nan fang ts’ao mu chuang ) a menționat sosirea, în anul 284 d.Hr., ca tribut pentru împăratul chinez, a 40 de bușteni de citrice chinezești din Ta-ch’in (un nume care înseamnă de obicei Imperiul Roman). El a declarat: „…barbarii prețuiesc foarte mult citricele. Este aromat, iar pulpa sa este foarte groasă și albă…”. Această consemnare chineză timpurie a cidrului ar indica faptul că acesta nu era indigen în China, ci fusese introdus din Occident.

Avântul timpuriu al cidrului în Media și Persia și pătrunderea sa lentă ulterioară în India și China ar putea fi explicată cu ușurință dacă cidrul s-ar dovedi a fi originar din sudul Arabiei. Fructul de bael din India, Aegle marmelos, nu are rude apropiate în Asia, dar trei genuri strâns înrudite, Aeglopsis, Afraegle și Balsamocitrus, se găsesc în Africa. Citropsis, un gen african de pomi fructiferi apropiați de genul asiatic Atalantia , are unsprezece specii. Nu ar fi surprinzător să găsim la jumătatea distanței dintre India și Africa, în unele oaze de munte din cadrul zonei tropicale din Arabia, citricele crescând în stare sălbatică. Cu mai bine de un secol în urmă, Wellsted (1838, vol. 1, pp. 126-52) a găsit grădini în munții Jebel Akhbar (la 150 km sud-vest de Mascat) unde strugurii creșteau din abundență; de asemenea, „rodii, citrice, migdale, nuci și nuci cu tufe de cafea”. Cu mai bine de treizeci de ani în urmă, Bartram Thomas (1932, hartă, p. 101) a explorat temeinic lanțul muntos Qara, la aproximativ 1.100 km mai la sud-vest, și a constatat că este „o Arcadie de păduri luxuriante care îmbracă munți abrupți cu râuri perene”. În acești munți, situați într-o centură de ploi de vară de-a lungul țărmurilor mărginite de nuci de cocos ale Mării Arabiei, Thomas a găsit smochini sălbatici gigantici, cu fructe mari, și „lămâi amare, sălbatice” care fructificau din abundență, precum și o creștere extinsă de arbori de tămâie la altitudini cuprinse între 2.000 și 2.500 de metri deasupra nivelului mării. Ar trebui căutată în această regiune, între Hadhramaut de est și Oman, casa nativă a cedrului.”

The Citrus Budwood Facility (2010) a furnizat următoarele note despre acest grup (clona DPI-201-1): „India, cultivat în zona mediteraneană, cea mai veche referință secolul al XIII-lea î.Hr.”

Descriere

Curtea este compactă sau densă, nu plângătoare. Suprafața crengilor din primul an este glabra; suprafața crengilor din al doilea și al treilea an este pestriță sau striată; spinii sunt drepți; înțepăturile sunt absente sau nu sunt persistente. Pețiolul este glabru, de lungime scurtă, fără aripi. Frunzele au o singură frunză, marginile crenate/crenulate, cu dinți contondenți sau serrate/serrulate, lamelele frunzelor de la umbră sunt plate sau slab conduplicate, lamelele frunzelor de la soare sunt slab sau puternic conduplicate. Foliile sunt proaspete ca o lămâie când sunt zdrobite. Fructul este la fel de lat ca și lungimea sau mai lung decât lățimea, coaja este verde-galbenă (6), galbenă (7-10), galben-portocalie (11) sau portocalie (12), textura coajei este netedă (1-3), ușor aspră (4-5) sau mediu aspră (6-7), dură ca și pielea, fără ombilic, pulpa este galbenă, cu gust acru.

Swingle și Reece (1967) au furnizat următoarele note suplimentare despre această specie:

„Un arbust sau copac mic cu un port neregulat de creștere; ramuri înclinate și violacee când sunt tinere, în curând cilindrice, glabre, cu spini puternici, scurți, unici, în axilele frunzelor; frunze glabre, eliptice-ovate sau ovat-lanceolate, ascuțite sau rotunjite la vârfuri, cuneiforme sau rotunjite la bază, margini zimțate; pețiol scurt, fără aripi sau cu margini înguste, care nu se articulează clar cu limbul foliar; inflorescențe scurte, racemele cu puține flori; muguri florali mari, violacei; flori perfecte sau masculine prin avortarea mai mult sau mai puțin completă a pistilului; petale 5, roz la exterior; stamine foarte numeroase, 30-40 sau chiar 60, după cum a constatat Webber (1923, pp. 112-20); ovarul mare, bombat, cilindric, cu 10-13 locule, care se îngustează în stilul gros, care uneori este persistent; fructul mare, alungit sau oval, cu suprafața netedă sau mai des aspră și accidentată, parfumat, galben la maturitate, coaja foarte groasă, segmentele mici, umplute cu pulpă-vezicule de culoare verde palidă cu pulpă acidă sau dulceagă; semințele numeroase, mici, 9-10 X 4-5 X 3-4 mm, ascuțite la bază, netede; embrionul alb.”

The Citrus Budwood Facility (2010) a furnizat următoarele note suplimentare cu privire la acest grup (clona DPI-201-1): „Descriere: Mereu înflorit, veșnic roditor, sensibil la frig, monoembrionar, necomestibil, parfumat, cu coaja confiată.”

Note

Swingle și Reece (1967) au notat în plus că:

„Creșterea treptată a utilizării citricei poate fi urmărită în literatura timpurie. Theophrastus, scriind la Babilon în jurul anului 310 î.Hr. a spus că citricele „nu se mânca”. Plutarh, scriind între anii 81 d.Hr. și 96 d.Hr., a afirmat că „multe substanțe pe care în trecut oamenii nu le-ar fi gustat și nici nu le-ar fi mâncat, sunt considerate astăzi ca fiind foarte plăcute….Să menționăm castravetele, pepenele, mărul median și piperul?”. (Tolkowsky, 1938, p. 91). În secolul al II-lea, epicurianul Apicius Caelius putea recomanda următoarele feluri de mâncare ca fiind excepțional de delicate: (1) partea interioară albă a cojii de citrice, preparată într-o salată, și (2) bucăți mici de coajă de citrice servite cu pește amestecat cu ierburi, oțet, ulei și condimente (Tolkowsky, 1938, p. 59). În scurt timp, citronii au devenit un articol alimentar apreciat la Roma, iar în anul 301 d.Hr. documentele arată că prețurile lor de vânzare au fost fixate oficial de Dioclețian la valori cuprinse între douăsprezece și șaisprezece ori mai mari decât prețul pepenilor.

În cele din urmă, în regiunea mediteraneană a fost descoperită o metodă de îndulcire a cojii de citrice. Aceasta presupunea înmuierea și limpezirea cojii, înainte ca aceasta să fie confiată, prin fermentare în apă de mare prin adăugarea unei culturi mixte de o drojdie și un bacil. În cele din urmă, coaja de lămâie confiată a înlocuit aproape complet utilizarea cojii proaspete. Cu toate acestea, deoarece coaja proaspătă de lămâie, ca și cea de lămâie și de portocală, conține hesperidină (Penzig, 1887, p. 286), este probabil ca aceasta să se dovedească a fi o bună sursă de vitamina P datorită mezocarpului său gros, în care se găsește hesperidina. Coaja ar trebui să fie testată pentru obținerea de „citrin”).”

Bayer, R.J., D.J. Mabberley, C. Morton, C.H. Miller, I.K. Sharma, B.E. Pfeil, S. Rich, R. Hitchcock și S. Sykes. 2009. O filogenie moleculară a subfamiliei de portocale (Rutaceae: Aurantioideae) folosind nouă secvențe de ADNcp. American Journal of Botany 96: 668-685.

Bonavia, E. 1886. On the likely wild source of the whole group of cultivated true limes (Citrus acida Roxb., C. medica var. acida of Brandis, Hooker and A. de Candolle). Linnean Society Journal of Botany 22: 213-218.

Chiefland Budwood Facility. 2010. 2010 Annual report 2010 July 1, 2009 – June 30, 2010. Bureau of Citrus Budwood Registration, Florida Department of Agriculture & Consumer Services, Winter Haven.

Cottin, R. 2002. Citrus of the World: A citrus directory. Versiunea 2.0. Franța: SRA INRA-CIRAD.

Engler, A. 1931. Rutaceae. În: R: Engler, A., și K. Prantl. Die natürlichen Pflanzenfamilien. 19a: 187-359. Engelmann, Leipzig.

Hooker, J.D. 1875-97. Flora din India Britanică. Reeve & Co., Londra. 7 vol. (Rutaceae, 1: 484-517).

Mabberley, D.J. 1997. O clasificare pentru Citrus comestibile (Rutaceae). Telopea 7: 167-172.

Penzig, O. 1887. Studi botanici sugli agrumi e sulle piante affini. Tip. Eredi Botta, Roma. Ministero di Agricoltura, Industria e Comercio. Annali di Agricoltura, No. 116. 596 p. și atlas de 58 pls.

Swingle, W.T. și P.C. Reece. 1967. The botany of Citrus and its wild relatives. În: C: Reuther, W., H.J. Webber, și L.D. Batchelor (eds.). The Citrus industry. Ed. 2. Vol. I. University of California, Riverside. http://lib.ucr.edu/agnic/webber/Vol1/Chapter3.html.

Thomas, B. 1932. Arabia Felix; prin sfertul gol al Arabiei. Scribner’s, New York. 316 pp.

Tolkowsky, S. 1938. Hesperidele: o istorie a culturii și utilizării citricelor. John Bale Sons & Curnow, Londra. 371 pp.

Webber, H.J. 1923. Citrus-Arten. În: A: Früwirth, C. Handbuch der landwirtschaftliche Pflanzenzüchtung. 5: 112-120. Paul Parey, Berlin.

Wellsted, J.R. 1838. Călătorii în Arabia. John Murray, Londra. 2 vol.

.