Franța napoleonică achiziționează Louisiana

La 1 octombrie 1800, la 24 de ore de la semnarea unui acord de pace cu Statele Unite, primul consul al Republicii Franceze, Napoleon Bonaparte, a achiziționat Louisiana de la Spania prin Tratatul secret de la San Ildefonso. Spre disperarea Statelor Unite, Napoleon deținea titlul de proprietate asupra fluviului Mississippi și a portului New Orleans.

Cu semnarea Tratatului de la San Ildefonso, Napoleon a încercat să restabilească un imperiu maritim și colonial francez extins în Indiile de Vestși în Valea Mississippi. El plănuia să dezvolte un bloc comercial în Bazinul Caraibelor, format din insulele vest-indiene de importanță strategică Guadalupe, Martinica și Saint Domingue, care, la rândul lor, urmau să fie legate de Louisiana. Franța urma să exporte produse manufacturate în aceste insule, ale căror plantații urmau să producă zahăr, melasă, rom, cafea și bumbac pentru Franța. Făina, cheresteaua și carnea sărată din Louisiana ar susține trupele franceze staționate în Indiile de Vest. Mai mult, se aștepta ca mărfurile franceze să găsească o piață de desfacere la New Orleans, un punct de plecare pentru coloniștii din Valea Mississippi.

Pentru a-și rotunji prezența imperială în regiune, Napoleon intenționa să facă presiuni asupra Spaniei pentru ca aceasta să cedeze Floridele Franței. Anticipând, se pare, succesul planului său, a comandat să fie bătute 200 de exemplare ale unui medalion cu profilul său pentru a fi distribuite șefilor nativi americani, într-un gest de diplomație populară. Planul lui Napoleon nu a avut succes.

Principalul impediment în calea proiectelor lui Napoleon pentru un imperiu nord-american se află în Saint Domingue, cea mai valoroasă resursă comercială a Franței în Caraibe și poarta de acces la Golful Louisiana. În 1791, sclavii din insulă, inspirați de revoluția franceză, s-au revoltat sub conducerea lui Toussaint L’Ouverture. După câțiva ani de conflicte violente, L’Ouverture și armata sa de foști sclavi au alungat forțele coloniale de pe insulă.

Pentru că Napoleon nu avea suficiente trupe pentru a reconquista Saint Domingue și a ocupa Louisiana simultan, a decis mai întâi să-i supună pe sclavii rebeli și să restabilească autoritatea franceză pe Saint Domingue. În toamna și iarna anului 1801 a trimis în Saint Domingue o armată de 20.000 de oameni sub comanda cumnatului său, generalul Charles Victor Emmanuel Leclerc. Toussaint s-a predat lui Leclerc în trei luni. Napoleon a adunat, de asemenea, o expediție într-un port olandez în iarna anului 1802-03 pentru a întări armata lui Leclerc și, având ca bază de operațiuni Saint Domingue, a intrat în posesia Louisianei.

„Există pe glob un singur loc”

Rumorile privind retrocedarea secretă a Louisianei de la Spania la Franța au stârnit neliniște în orașul Washington. Până în mai 1801, ministrul american în Marea Britanie, Rufus King, îl informase cu o oarecare certitudine pe președintele ThomasJefferson despre această tranzacție, un eveniment despre care Jefferson spunea că este o circumstanță nefastă pentru toți. 10 Dureros de conștient de dificultățile potențiale de a avea ca vecin Franța napoleoniană, Jefferson l-a informat pe William C. C. Claiborne, guvernatorul Teritoriului Mississippi,că el considera că „posesia spaniolă a țării adiacente ca fiind cea mai favorabilă intereselor noastre, & ar trebui să vadă, cu extremă durere, orice altă națiune înlocuită cu ele. Dacă Franța ar intra în posesia acelei țări,va fi mai mult de deplâns decât de remediat de către noi ¦” 11 În noiembrie 1801, secretarul de stat James Madison a primit o copie a Tratatului de la SanIldefonso de la ambasadorul King, confirmând tranzacția diplomatică negată anterior de Franța.

În decursul a câtorva ani, președintele Thomas Jefferson s-a pregătit să facă față unei iminente prezențe franceze în Valea Mississippi și primei mari crize diplomatice a administrației sale. Jefferson a fost probabil cel mai important gânditor geograf al Americii și un student al Vestului american. Situația dificilă a fermierilor din vest a stârnit empatia și sprijinul său. Era, de asemenea, un prieten de lungă durată al Franței; perioada în care a fost ambasador la Paris (1784-89) l-a familiarizat cu diplomația și politica franceză. Un veteran politic al Revoluției americane, Jefferson era, de asemenea, un anglofob.

La începutul anului 1802, evenimentele din Europa l-au determinat pe Jefferson să reevalueze și să reformuleze relațiile americane cu Franța, în special în lumina intenției acesteia de a ocupa râul Mississippi și portul New Orleans. Se aștepta un război între Franța și Marea Britanie. Jefferson și-a dat seama că, dacă Franța revendica Louisiana, Marea Britanie va încerca să captureze și să ocupe regiunea. Într-o scrisoare din 18 aprilie 1802 adresată ministrului Robert R. Livingston, Jefferson a dezvăluit că perspectiva unui potențial război cu Franța și consecința neplăcută a unei alianțe cu Marea Britanie inversează complet toate relațiile politice ale Statelor Unite.

Jefferson și secretarul de stat James Madison sperau să modeleze o politică externă care să fie conformă cu interesele franceze. Ei au dezaprobat revolta sclavilor din Saint Domingue, lăsând să se înțeleagă prin canale diplomatice că Statele Unite ar putea ajuta Franța să îl supună pe L’Ouverture. L-au numit pe Robert R. Livingston, pro-francez, ca ministru american la Paris. În mai 1802, Madison l-a însărcinat pe Livingston să negocieze cumpărarea orașului New Orleans.Livingston a primit, de asemenea, ordin să verifice dacă cesiunea includea Florida de Est și Florida de Vest și, în caz afirmativ, să negocieze un preț pentru achiziționarea acestora, sau cel puțin dreptul de navigație și de depozit pe unul dintre râurile care alimentează Golful.

10. Thomas Jefferson către Thomas Mann Randolph, Jr, WashingtonCity, 14 mai 1801, Thomas Jefferson Papers, Library of Congress. (Înapoi la text)

11. Thomas Jefferson către William C. C. Claiborne, WashingtonCity, 13 iulie 1801, Thomas Jefferson Papers, Library of Congress. (Return to text)

Vezi eseul complet (PDF). (1.8 Mb)

(1.8 Mb)