În timp ce Alianța pentru etica sălbatică lucrează în mod fluid cu cuvântul tipărit și cu mediile digitale, noi acordăm totuși prioritate culturii orale – cultura povestirii față în față (și față în față cu locul). Într-adevăr, noi susținem că revitalizarea culturii orale este un imperativ ecologic!

De ce? Ei bine, să luăm în considerare:

Cultura literară (stratul de societate informat implicit de cărți, ziare și reviste) permite un schimb de povești și perspective din diverse timpuri și locuri. Lectura este cea mai minunată formă de experiență, dar este în mod necesar abstractă în raport cu întâlnirile noastre directe, senzoriale, în imediatețea locului nostru. Într-adevăr, prin amestecul de noțiuni extrase din epoci și culturi divergente, discursul literar insuflă adesea o distanță și o detașare utile față de mediul nostru imediat (o mare binecuvântare atunci când situația în care ne aflăm este deosebit de opresivă și dureroasă). Cultura literară, în acest sens, este în mod inerent cosmopolită.

Cultura digitală (cultura computerizată a e-mailului și a mediilor sociale și a paginilor web precum aceasta), ne aduce informații aproape instantanee din întreaga lume, dându-ne posibilitatea de a interacționa virtual cu oameni aflați în locații extrem de diferite. Internetul este o realizare uluitoare, bogată în potențial. Cu toate acestea, cu toată imediatețea sa aparentă, comunicarea digitală este adesea mai lipsită de trup și de loc decât implicarea noastră în cărți tipărite și scrisori scrise de mână. Într-adevăr, spațiul cibernetic pare să nu aibă nicio locație, cu excepția cazului în care „locul” pe care îl întâlnim prin intermediul internetului este planeta însăși, transmutată într-un câmp de informații fără greutate. Dacă cultura alfabetizată este în mod inerent cosmopolită, participarea noastră din ce în ce mai mare la rețelele de socializare, comerțul electronic și postările digitale de tot felul ne implică într-un strat și mai abstract de cultură care este în mod inerent globală și globalizantă.

Cultura orală, totuși, este în mod inerent locală și bazată pe loc. Ea implică schimbul față în față de povești care nu sunt scrise – povești care adesea poartă, în povestirea lor, informații precise cu privire la subtilitățile terenului local. Timp de zeci de mii de ani, înainte de apariția recentă a sistemelor formale de scriere, noi, oamenii, am fost complet dependenți de transmiterea orală a unor astfel de povești, în care erau încorporate instrucțiuni cu privire la aspecte cum ar fi ce plante locale sunt bune de mâncat și care sunt otrăvitoare și cum să preparăm anumite plante ca medicamente pentru anumite afecțiuni. Poveștile păstrau informații cruciale cu privire la locul unde se putea găsi apă în cazul unei secete prelungite, la modul cel mai bun de a vâna anumite animale și la modul de a le pregăti pieile pentru adăpost sau îmbrăcăminte…

Poveștile orale tradiționale, cu alte cuvinte, purtau în aventurile lor toate cunoștințele acumulate de strămoși cu privire la modul de a supraviețui și de a prospera într-o anumită regiune. Mai mult decât atât, în absența cuvântului scris, peisajul senzorial în sine era mnemotehnica necesară (sau declanșatorul memoriei) pentru a-și aminti poveștile orale. De exemplu, animalele locale erau adesea protagoniștii poveștilor; prin urmare, o întâlnire neașteptată cu un coiot sau o pasăre colibri, în timp ce cineva își vedea de treburile zilnice, declanșa imediat amintirea unei povești în care acel animal juca un rol important. În mod similar, întâlnirea cu o anumită stâncă, cu albia unui pârâu sau cu un grup de bolovani ar declanșa amintirea unor povești despre care se crede că s-au petrecut în acel loc. Pentru membrii unei culturi indigene, orale, fiecare parte a peisajului regional are asociațiile sale istorice – povești care par să se spună singure, în mod constant, pe măsură ce cineva rătăcește pe pământul local. Căci pământul, în sine, vorbește. Limbajul, pentru o sensibilitate profund orală, nu este o posesie exclusiv umană, ci o proprietate a pământului animat – o putere la care noi (împreună cu urșii, plopii și munții ghemuiți) participăm cu toții.

O astfel de intimitate senzorială cu pământul viu – o astfel de reciprocitate nesentimentală și respectuoasă cu terenul mai mult decât uman – este semnul distinctiv al fiecărei culturi profund orale. Este o formă de inteligență întruchipată, terestră, care lipsește cu desăvârșire în zilele noastre.

Alianța pentru Etica Sălbatică lucrează pentru o întinerire a culturii orale – nu cu excluderea culturii alfabetizate, nici cu excluderea culturii digitale, ci mai degrabă sub aceste straturi mai abstracte ale societății, asigurându-le solul și hrana necesară. Pentru că, atunci când este lăsat de unul singur, intelectul alfabetizat, în derivă în jocul semnelor, uită cu ușurință de dependența sa față de corp și de pământul care respiră – așa cum mintea digitală, orbită de propriile creații, devine adesea inconștientă de mediul înconjurător senzual și animat. Neîntemeiate, aceste straturi abstracte și autoreflexive ale conștiinței umane ajung să creadă în propria lor autonomie – și, pe măsură ce fac acest lucru, încep să facă ravagii pe un pământ mai mult decât uman.

Alianța pentru Etică Sălbatică susține că nici cultura cosmopolită a alfabetizării, nici cultura globalizantă a internetului nu vor putea fi vreodată cu adevărat durabile (cu adevărat hrănitoare pentru pământul animat) până când ambele nu vor fi înrădăcinate, din nou, într-o cultură orală înfloritoare. Sau, mai degrabă, în cadrul unei diversități înfloritoare de culturi orale, fiecare astfel de cultură fiind adaptată la pulsul particular al locului său, fiecare fiind o expresie dinamică a ecosistemului local, sau a bioregiunii, în care locuiește.