Consoana este sunetul limbii orale produs prin închiderea sau îngustarea tractului vocal prin apropierea sau punerea în contact a organelor legate de articulație, provocând turbulențe audibile. Cu alte cuvinte, o consoană este un tip de literă a alfabetului.

Cuvântul consoană înseamnă în latină „a suna împreună cu” și are legătură cu ideea că consoanele nu au în sine un sunet, ci trebuie să fie întotdeauna însoțite de una sau mai multe vocale – celălalt tip de litere – pentru a avea sens. Acest lucru se întâmplă mai ales în cazul limbii spaniole, deoarece în alte limbi există cuvinte cărora le lipsesc vocalele.

Consoanele limbii spaniole sunt: B, C, D, F, G, H, H, J, K, L, M, N, Ñ, P, Q, R, S, T, V, W, X, Y și Z.

Care consoană este caracterizată prin trăsături distinctive care o definesc ca atare și care sunt specifice fiecărei limbi din lume. Acestea sunt: modul de articulare (criteriul este în funcție de modul în care este obstrucționat fluxul de aer), punctul de articulare (în funcție de locul din tractul bucal în care are loc obstrucția aerului), modul de fonație (modul în care vibrează faldurile vocale), VOT (sau „voice onset time”, adică timpul de întârziere a fonației), mecanismul fluxului de aer, lungimea și forța articulatorie.

În pronunția consoanelor există diferite tipuri de articulare care pot fi: labială (bilabială, labio-velară, labio-alveolară sau labiodentară), coronală (linguolabială, interdentară, dentară, dentară, alveolară, apicală, laminară, poștalveolară, alveolo-palatală, retroflexă), dorsală (palatală, labio-palatală, velară, uvulară, uvulară-epiglotală), radicală (faringiană, epiglotală-faringiană, epiglotală) și glotală.

Combinarea consoanelor cu vocalele dă naștere la limba spaniolă în fiecare cuvânt, de la cel mai simplu la cel mai complex, și deci la construcția de propoziții.