„…în vremuri străvechi, primul dintre neamurile cu părul lung, pe ale căror gâturi curgeau odinioară șuvițele castanii, în mândria supremă; Și cei care pacificau cu sângele blestemat pe sălbaticii Teutați, sanctuarele oribile ale lui Hesus și altarele lui Taranis, crude cum erau cele iubite de Diana, zeița nordului; Toți aceștia se odihnesc acum în pace. Iar voi, barzi, ale căror cântece marțiale trimit până în timpuri îndepărtate faima faptelor vitejești în bătălie făcute, revărsați în siguranță cântece mai abundente. În timp ce voi, druizilor, când războiul s-a sfârșit, La mistere ciudate și odioase rituri v-ați întors: Doar vouă vă este dat zeilor și stelelor să cunoașteți sau să nu cunoașteți; păduri izolate vă sunt locuința, și păduri îndepărtate. Dacă ceea ce cântați este adevărat, umbrele oamenilor nu caută casele lugubre ale lui Erebus sau palidele împărății ale morții; ci suflarea vieții încă mai conduce aceste trupuri într-o altă epocă…” Lucan -Pharsalia sec. I d.Hr.

Celebra relatare a lui Lucan încearcă, în câteva rânduri, să rezume întreaga viziune religioasă asupra lumii a galilor înfrânți – o viziune pe care o portretizează ca fiind odată sălbatică și periculoasă. El numește patru zei – Teutates, Hesus și Taranis, și, foarte interesant, „Diana, zeița nordului”. Poate că este surprinzător faptul că nu reușește să menționeze numele celor doi zei care, conform dovezilor epigrafice, numismatice, literare și istorice, par să fi fost foarte importanți în peisajul religios al celților: Bel(enos) și Lug.

Julius Caesar, instigatorul evenimentelor „glorioase” relatate în Pharsalia, susținea că Mercur era zeul principal al galilor:

„…Ei îl venerează ca divinitate pe Mercur, în special, și au multe imagini ale lui, îl consideră inventatorul tuturor artelor, îl consideră ghidul călătoriilor și marșurilor lor și cred că are o mare influență asupra dobândirii câștigurilor și a tranzacțiilor mercantile…”. (De Bello Gallico, cartea 6)

În al doilea rând, el menționează că ei îi venerau și pe Apollo, Marte, Jupiter și Minerva. ‘Teutatis’, ‘Esus’ și ‘Taranis’ sunt numele pe care Lucan le dă pentru Caesar interpretatio romanum lui ‘Apollo’, ‘Marte’ și ‘Jupiter’, dar în Pharsalia, el înlocuiește ‘Minerva’ cu ‘Diana’. Având în vedere că el scria la aproape 100 de ani după cucerirea galilor de către Cezar, este corect să spunem că ar fi putut avea informații mai bune, dar din tonul din Pharsalia reiese clar că Lucan considera că cultura celtică continentală (cu excepția, desigur, a artelor poetice) fusese deja în mare parte zdrobită și înlocuită de romani. Și ce se întâmplă cu „Mercur” galic menționat de Cezar? Asupra acestui aspect el pare – la prima vedere – să tacă, dar analiza dezvăluie un aspect mai interesant:

Este destul de evident, din Pharsalia, că Lucan l-a folosit pe Caesar ca sursă, deși actualizat cu numele zeilor indigeni. Cu toate acestea, versiunea lui Lucan nu începe cu o mențiune a lui Mercur, ci cu aluziile la barbarii prea mândri și la șuvițele lor de păr care curg înflăcărate. Mândria, după cum se spune, vine înainte de cădere – și poate că cel mai mare și cunoscut exemplu în acest sens pentru oamenii din lumea romană antică a fost povestea lui Alexandru al Macedoniei – a cărui ambiție a depășit atât de faimos capacitatea sa de a supraviețui cuceririlor sale. Celții erau foarte conștienți de Alexandru – îi foloseau imaginea pe aproape toate monedele lor.

Un Alexandru cu coarne de pe o monedă de la Sequani (Munții Jura, Franța)

Așadar, care este legătura dintre celți, Mercur roman și Alexandru? Afirmația lui Caesar despre „numeroasele imagini” ale lui Mercur este interesantă dacă ne gândim că cele mai răspândite imagini create de celți nu erau aparent idoli statuari, ci monede. Pentru romani și greci, Mercur (Hermes) era zeul comerțului, al meșteșugurilor și, în general, era văzut ca ceea ce Platon ar fi putut numi un Daemone sau un intermediar spiritual între om și zei. El era, de asemenea, zeul unor poeți precum Lucan, poate că acesta este motivul pentru care Lucan îi face cinste cu o formă de circumvoluțiune atunci când repetă relatarea lui Cezar despre religia celtică. Mercur era, de asemenea, psihopompul care transporta sufletele morților în călătoria lor mistică – un lucru care prezenta un interes esențial pentru religia celtică și pe care Lucan îl remarcă. El era reprezentat de obicei purtând o pălărie de călător înaripată sau un petasus și cu pantofi înaripați. Prin urmare, nu este de neconceput faptul că asemănarea dintre iconografia „Alexandru cu coarne” de pe monede și imaginile lui Mercur, comune în lumea greacă și romană, a dus la afirmația lui Cezar că galii îl venerau pe Mercur ca zeu principal. Într-adevăr, pe „Stâlpul barcagiilor” galo-romani din Lutetia (Parisul modern) de pe Sena, apare figura cu coarne „Cernunnos”. Observați că coarnele sale sunt împodobite cu inele – probabil simbolizând forma mai veche a banilor celți, înainte ca monedele să devină populare:

Figura cu coarne de la ‘Stâlpul Barcagiilor’, numită ‘Cernunnos’.

‘Cernunnos’ este un nume derivat în mod evident din numele celtic pentru ‘Soldat’ (Cern), iar el pare să poarte un coif cu coarne de cerb pe el: Imaginea cerbului cu coarnele împodobite este asociată în mod specific cu „rut”, în timpul căruia au loc lupte pentru drepturile de împerechere, de obicei la granițele teritoriale, cum ar fi pe câmpiile din apropierea trecerilor de râu (cum ar fi în cazul luptelor din povestea epică irlandeză Tain bo Culainge). Într-o cultură războinică-pastorală, legătura dintre bătălii și fecunditate este explicită în această imagine. În același mod, ramura este un simbol al fecundității pentru societățile mai arabil-agrariene și a fost folosită pe scară largă în iconografia greacă și romană. De fapt, coarnele combină ambele imagini datorită formei lor. Aripile, de altfel, sunt de asemenea ramificate, la fel ca și fulgerele și râurile. Pillar des Nautes este inundat de sincretismul româno-celtic.

So – zeul bogăției și al fertilității, pe care Cezar l-a asemănat cu Mercur și a pus să i se facă „multe imagini”, a fost reprezentat folosind imaginea tradițională a lui Alexandru cu o cornucopia atașată la cap. Setul triplu de nume al lui Lucan: Teutates, Hesus și Taranis (și altarele lor „pătate de sânge”) ar putea foarte bine să fie toate un „triplu aspect” al celui pe care nu-l numește, necăjindu-ne cu circumlocuțiunea sa palpabilă a divinității subiacente despre care trebuie să fi realizat că era reprezentată. Lucan era un băiat deștept, iar zeii (fără îndoială Mercur însuși) aveau să-l primească în Elysium la o vârstă fragedă – o viață și o moarte ‘rock and roll’.

Dar cum rămâne cu ‘Belenos’? Sau, dacă tot veni vorba, ‘Lugus’? Ce să mai spunem chiar de strămoșul-zeu despre care Cezar a remarcat că se numește (sau seamănă cu) Dis Pater…. Ar putea fi toți unul și același lucru?

În ceea ce privește asemănarea cu Mercur, Lug(us) este cel căruia i s-a acordat de obicei această onoare și pentru care s-au găsit paralele în mitologia culturilor de limbă celtică „supraviețuitoare” din Țara Galilor (Lleu) și Irlanda (Lugh), ambele asociate cu meșteșugurile. Lug (ca și Belenos) apare în nume de locuri și inscripții din toată lumea europeană atlantică și până în limitele bazinului fluviului Dunărea.

Dovezile proeminenței lui Belenos sunt arătate de denumiri tribale sau de grupuri de rude, cum ar fi „Belgae”, și de nume personale, cum ar fi cel al regelui britanic Cunobellin(us) (sec. I d.Hr.). În „Genealogiile ardelenești” medievale timpurii (British Library Harleian MS 3859) ale regilor din vestul Britaniei (Țara Galilor) și din „Henn Ogled” (Vechiul Nord – sudul Scoției până în Lancashire), „Beli” și soția sa „Anna” sunt numiți strămoșii supremi ai regelui Owen de Gwynedd. Despre Anna se spune chiar (ca și despre Brighid în Irlanda) că ar fi o rudă a Fecioarei Maria – o dovadă în plus a încercărilor de sincronizare a primelor încercări de creștinare cu narațiunile biblice:

„…Beli magni filius, et Anna, mater eius, quam dicunt esse consobrina Mariae uirginis, matris Domini nostri Iesu Christi. …”

Odată cu romanizarea culturilor celtice barbare, cultul lui Bel/Belenos va fi scufundat în cultul lui Apollo, demonstrând că Bel/Belenos era o divinitate în mod evident solară.

Fațada de piatră a sanctuarului romano-britanic al „Minerva Aquae Sulis” de la Bath expunea acest cap magnific al lui „Apollo Grannus”. Observați razele ‘solare’ ale părului și aspectul ‘acvatic’ al bărbii…

Asociația lui Apollo Grannus cu Marte în diverse sanctuare balneare din lumea romano-celtică menține legătura marțială a iubitului războinic/zei-soarelui icon al celților, Alexandru, ale cărui cuceriri (și eșecuri) au inspirat invazia celtică în Balcani, Tracia, Macedonia, Grecia și Frigia în secolul al III-lea î.Hr. La unele dintre acestea, Marte „celtic” este, de asemenea, reprezentat uneori în haine pe care le-am asocia mai degrabă cu Mercur, demonstrând o sincretizare între cei doi zei romani în mentalitatea celților:

Un „Marte celtic” – observați imaginile combinate ale lui Mercur și ale războinicului

Câteva reprezentări îl arată pe Marte chiar cu aripi – poate o reprezentare spirituală convenabilă a ceea ce își doreau celții: Moartea într-o bătălie glorioasă și un zbor ‘autopsihotropic’ spre Lumea de dincolo.

Un ‘Marte înaripat’ – O figură înaripată este, de asemenea, întâlnită pe unele monede celtice din secolul I î.Hr./CE. Calul înfățișat este, de asemenea, uneori înaripat.

Conjectura pe care aș dori să o ridic din nou este următoarea:

Că europenii atlantici de dinaintea romanilor aveau o religie în principal duoteistă care cuprindea un zeu și o zeiță care aveau fiecare o identitate „triplă”. Impunerea culturii romane și apoi suprapunerea creștinismului au creat un ‘Panteon celtic’ care, în realitate, nu a existat niciodată cu adevărat. ‘Lugh’, ‘Belenos’, ‘Teutates’, ‘Esus’, ‘Taranis’ erau toate epitete ale aceleiași divinități solare care conducea sufletele morților în destinațiile lor din Lumea de dincolo. Însoțitoarea sa „Diana” (De Áine) avea multiple epitete similare și era asociată cu creația și manifestarea lumii.