Această lucrare discută metapsihologia specifică și sarcinile de dezvoltare ale perioadei de latență. Ea oferă o viziune kleiniană asupra acestei faze și o compară cu alte teorii psihanalitice actuale. Accentul este pus pe importanța creșterii și integrării ego-ului și superego-ului în timpul latenței, ceea ce duce la un contact mai bun cu realitatea externă și internă. Formarea caracterului, integrarea socială și învățarea sunt discutate ca sarcini de dezvoltare specifice acestei perioade. Formularea originală a lui Freud, conform căreia perioada de latență este o consecință a rezolvării complexului Oedip, este evaluată în lumina evoluțiilor contemporane. Mă bazez pe ideile lui Klein și ale altora, cum ar fi Loewald, Burgner, Holder, Tyson, pentru a o descrie ca pe un proces de elaborare progresivă și mai complexă de-a lungul latenței, interconectat cu dezvoltarea superegoului. Acest proces de elaborare treptată este considerat a fi o caracteristică fundamentală a acestei perioade. Acest model de maturizare progresivă este ilustrat cu material clinic. Conceptul clinic de pseudo-latență este utilizat pentru a distinge între realizarea dezvoltării reprezentată de stabilirea organizației de latență în contrast cu o structură defensivă (pseudo-latență) care ascunde patologia.