Produsele chimice sunt toți compușii chimici produși prin procese chimice în laborator sau în industrie. Ele pot fi substanțe pure sau amestecuri de substanțe. Substanțele chimice sunt împărțite în substanțe chimice organice și anorganice. Chimia organică acoperă practic toți compușii care conțin carbon, în timp ce chimia anorganică (materia anorganică) se referă la celelalte elemente din tabelul periodic și la compușii acestora. Așadar, chimia anorganică se ocupă de structura și proprietățile compușilor fără carbon, cu excepția câtorva compuși simpli ai carbonului care sunt construiți ca substanțe anorganice tipice sau care sunt atribuiți chimiei anorganice din motive istorice. Substanțele chimice anorganice includ acizi și baze (cele mai importante sunt acidul sulfuric, acidul clorhidric, acidul azotic, acidul fosforic, soda caustică și amoniacul), metale, săruri și minerale. Diverse transformări anorganice sunt, de asemenea, legate de formarea de gaze. Carbonul elementar (grafitul, diamantul) și unii compuși ai carbonului, cum ar fi dioxidul de carbon, monoxidul de carbon, acidul carbonic și carburile sunt, de asemenea, atribuite chimiei anorganice

Numele compușilor anorganici este reglementat de regulile Uniunii Internaționale de Chimie Pură și Aplicată (IUPAC) și este prezentat în „Cartea Roșie” a acesteia (compușii organici sunt enumerați în „Cartea Albastră”).

În timp ce în trecut chimia anorganică se ocupa de materiale care nu sunt produse de viața organică, diviziunea dintre chimia anorganică și cea organică a fost fluidă de când Friedrich Wöhler a reușit pentru prima dată să sintetizeze ureea în 1828. El a creat ureea, substanță chimică corporală, din materiale anorganice. Astăzi, laboratoarele moderne de chimie pot produce aproape orice substanță organică (sinteză totală). Cu toate acestea, o distincție este încă utilă, deoarece mecanismele de reacție și structurile materialelor diferă în chimia anorganică și organică.

Când diverse substanțe anorganice reacționează chimic între ele, ele formează substanțe cu proprietăți noi, cum ar fi sărurile. Reacțiile tipice între materialele anorganice sunt reacții redox (transfer de electroni) sau reacții acid-alcaline (transfer de protoni). În special la temperaturi ridicate, compușii anorganici se pot dezintegra prin scăpări de gaze, cum ar fi în cazul arderii varului (calcinare), unde dioxidul de carbon scapă din carbonatul de calciu, lăsând ca reziduu oxidul de calciu.

În timp ce chimia organică a identificat aproximativ 19 milioane de compuși de carbon cunoscuți, chimia anorganică cuprinde doar aproximativ 500.000 de compuși cunoscuți. Cu toate acestea, compușii anorganici produc mari beneficii economice. Producția de metale, ceramică, ciment și var are o tradiție îndelungată. În ultimele decenii, de exemplu, compușii de siliciu au căpătat importanță. Aceștia constituie baza pentru industria modernă a semiconductorilor. Chimia anorganică este, de asemenea, de mare importanță pentru multe alte industrii. În industria chimică, de exemplu, clorul, soda caustică, acidul sulfuric și amoniacul sunt substanțe chimice de bază importante.