Parteneriat public-privat (PPP), parteneriat între o agenție guvernamentală și sectorul privat pentru furnizarea de bunuri sau servicii către public. Domeniile de politici publice în care au fost puse în aplicare parteneriate public-privat (PPP) includ o gamă largă de servicii sociale, transport public și servicii de mediu și de eliminare a deșeurilor.
Deși PPP-urile sunt un fenomen vechi, ele nu au fost studiate serios de către cercetători până la sfârșitul anilor 1980, când au început să fie adoptate în administrația și managementul public atât în țările dezvoltate, cât și în cele în curs de dezvoltare. PPP-urile au fost un subiect de controversă politică și de dezbatere științifică, în special în ceea ce privește avantajele și dezavantajele PPP-urilor în comparație cu serviciile tradiționale gestionate de guvern și natura parteneriatelor pe care le generează.
În sensul său cel mai elementar, un parteneriat este orice asociere de afaceri sau instituțională în cadrul căreia are loc o activitate comună. Un PPP există din momentul în care una sau mai multe organizații publice sunt de acord să acționeze în mod concertat cu una sau mai multe organizații private. PPP-urile cuprind parteneriate ale sectorului public atât cu întreprinderi, cât și cu organizații din societatea civilă, inclusiv organizații comunitare, organizații de voluntariat și organizații neguvernamentale (ONG-uri).
Parteneriatul implicat într-un PPP nu este echivalent cu nicio relație contractuală simplă. Deși astfel de relații sunt uneori etichetate drept „parteneriate” de către părțile implicate, ele nu constituie prin ele însele un veritabil PPP, care implică o relație triadică între autoritatea publică, partenerul din sectorul privat și membrii publicului interesat de serviciu. Un PPP este – sau ar trebui să fie – un acord reciproc avantajos îndreptat spre servirea unui scop social.
Dar este, de asemenea, adevărat că o multitudine de acorduri sau contracte, de natură mai mult sau mai puțin formală și uneori foarte informale, pot da naștere unui parteneriat autentic. Formele cele mai instituționalizate de parteneriat pot evolua spre structuri permanente formalizate. În practică, PPP-urile au tendința de a evolua în timp, deoarece este în natura unui parteneriat să se dezvolte și să se adapteze la circumstanțele speciale ale domeniului său specific de activitate. În această din urmă privință, culturile și tradițiile politice au un impact considerabil.
Este posibil să se facă distincția între formele de parteneriat substitutive și cele de colaborare. În cadrul parteneriatului substitutiv, partenerul privat înlocuiește mai mult sau mai puțin complet agenția publică, așa cum s-a întâmplat în sistemul francez de externalizare a serviciilor publice. În cadrul parteneriatului colaborativ, tipic pentru organizațiile germane, fiecare partener privat are o funcție specifică, care este determinată de profesia particulară cu care este asociat partenerul.
PPPP-urile au fost adoptate pe scară largă. Într-adevăr, în multe țări dezvoltate (de exemplu, Statele Unite, Regatul Unit, Franța, Italia și Țările de Jos), utilizarea lor a fost impusă prin legislație. În Franța, de exemplu, conceptul de PPP are o vechime destul de mare și, începând cu anii 1980, PPP-urile au fost puse în aplicare în aproape toate domeniile politicii publice.
În ceea ce privește nivelul internațional și țările în curs de dezvoltare, parteneriatele dintre donatorii internaționali și organizațiile neguvernamentale de dezvoltare (ONGD) au crescut, de asemenea, în amploare și importanță. Banca Mondială a căutat să coopereze cu ONGD în calitate de parteneri, iar mai multe rapoarte și evaluări au solicitat îmbunătățirea procedurilor Băncii Mondiale în ceea ce privește parteneriatele cu ONGD.
.