Popular pe Variety
Bazele unei drame polițiste rezonabil de bune sunt îngropate undeva în „Seven Seconds”, dar există o mulțime de umplutură care acoperă cele mai interesante elemente.
Regina King, care joacă rolul unei mame care își plânge pierderea fiului ei, este principala atracție în această dramă în 10 părți care se petrece în Jersey City. Munca ei de top este întotdeauna implicată emoțional, iar ea face tot ce poate cu scenariile limitate. Dar personajul ei – și altele – sunt blocate într-un serial polițist care tinde să se complacă în mizerie fără a oferi nimic deosebit de proaspăt de spus despre crimă, rasă sau sistemul judiciar. Și, deși crima în cauză conduce narațiunea, „Seven Seconds” durează mult prea mult timp pentru a furniza evoluțiile dramatice ale cazului, iar cele mai multe pot fi ghicite cu mult înainte.
Veena Sud, creatoarea serialului „Seven Seconds”, a fost showrunnerul serialului „The Killing”, care a fost criticat pe bună dreptate în primul sezon și ulterior pentru alegerile sale frustrante și ritmul sinuos. Chiar și așa, au existat câteva episoade bune din „The Killing” înainte de a ieși de pe șine și a aprins carierele vedetelor Joel Kinnaman și Mireille Enos. Dar „Seven Seconds” nu dă dovadă de mai multă disciplină narativă decât a făcut-o „The Killing”, iar obiceiul Netflix de a se răsfăța cu durate prea lungi ale episoadelor afectează „Seven Seconds”, care se transformă într-o corvoadă în ciuda unui început promițător.
Există o diferență majoră între cele două seriale ale lui Sud: În „Seven Seconds”, aflăm imediat identitatea victimei și a vinovatului. Multe mistere frumoase au fost construite în circumstanțe similare, dar atunci când cele mai mari întrebări au deja un răspuns, scriitorii trebuie să fie mai creativi pentru a susține ritmul și tensiunea. Dar personajele din „Seven Seconds” nu dobândesc niciodată suficientă profunzime pentru a face călătoria lor convingătoare; în schimb, serialul tinde să repete ticuri și detalii despre ele, în loc să le completeze viețile și agendele în moduri complicate și satisfăcătoare. Atmosfera nu ajută cu nimic: paleta vizuală limitată a serialului, alcătuită din maro, negru și albastrul ștearsă, devine în cele din urmă frustrantă, la fel ca și gama de tonuri, care merge de la deprimant la sumbru.
În cea mai mare parte a timpului, „Seven Seconds” este un ecou al narațiunilor TV axate pe crime care explorează aceeași gamă de subiecte într-un mod mai ușor de urmărit și mai atent. Polițiștii corupți care se află în centrul cazului îi amintesc pe cei din „The Shield” și „Training Day”, iar când vine vorba de zugrăvirea unei imagini a modului în care sistemul judiciar îi macină pe cei prinși de el, precum și pe cei care lucrează pentru el, „The Night Of” și „The Wire” sunt mult mai satisfăcătoare. În ceea ce privește dramele care descriu impactul unei crime sfâșietoare asupra unei anumite comunități, există și mai multe alegeri solide, printre care „Top of the Lake”, „Happy Valley”, „Broadchurch” și „Rectify.”
Dar nu sunt suficiente drame polițiste ambițioase de acest gen care să se concentreze pe experiențele femeilor de culoare, așa cum face „Seven Seconds”. Clare-Hope Ashitey aduce vigoare și prezență rolului ei de procuror adjunct care încearcă să iasă din spirala descendentă a carierei pentru a ajuta familia îndoliată a personajului lui King. Dar încercările de a împerechea personajul lui Ashitey cu un detectiv excentric interpretat de Michael Mosley nu oferă randamentul pe care Kinnaman și Enos l-au furnizat în primele zile din „The Killing.”
Una dintre temele din „Seven Seconds” este că neglijența și inconsecvența pot fi la fel de susceptibile de a duce la rezultate dezamăgitoare sau chiar tragice ca și intențiile mai răuvoitoare. Este un mesaj important de transmis; dacă sistemul de livrare a acestuia nu ar fi atât de dezordonat și lent.