Oamenii – în mod conștient și inconștient – fac în mod constant judecăți despre alți oameni. Criteriile psihologice pentru a-i judeca pe ceilalți pot fi parțial înrădăcinate, negative și rigide, indicând un anumit grad de grandoare.

Blamarea oferă o modalitate de a-i devaloriza pe ceilalți, cu rezultatul final că cel care blamează se simte superior, văzându-i pe ceilalți ca fiind mai puțin valoroși, ceea ce îl face pe cel care blamează „perfect”. Descărcarea vinei înseamnă a-l pune pe celălalt la pământ prin accentuarea defectelor sale.

Victimele manipulării și ale abuzului se simt frecvent responsabile pentru provocarea sentimentelor negative ale manipulatorului/abuzatorului față de ele și a anxietății care rezultă în ele însele. Această autoculpabilizare devine adesea o caracteristică majoră a statutului de victimă.

Victima este prinsă într-o imagine de sine a victimizării. Profilul psihologic al victimizării include un sentiment omniprezent de neputință, pasivitate, pierdere de control, pesimism, gândire negativă, sentimente puternice de vinovăție, rușine, remușcări, autoînvinovățire și depresie. Acest mod de gândire poate duce la deznădejde și disperare.

AutoblamareaEdit

Există două tipuri principale de autoblamare:

1. autoblamarea comportamentală – vina nemeritată bazată pe acțiuni. Victimele care experimentează autoculpabilizarea comportamentală simt că ar fi trebuit să facă ceva diferit și, prin urmare, se simt vinovate.
2. autoculpabilizarea caracterologică – vina nemeritată bazată pe caracter. Victimele care experimentează autoculpabilizarea caracterologică simt că există ceva în mod inerent greșit la ele care le-a făcut să merite să fie victimizate.

Autoculpabilizarea comportamentală este asociată cu sentimente de vinovăție în interiorul victimei. În timp ce credința că se deținea controlul în timpul abuzului (controlul trecut) este asociată cu o mai mare suferință psihologică, credința că se deține mai mult control în timpul procesului de recuperare (controlul prezent) este asociată cu mai puțină suferință, mai puțină retragere și mai multă reprocesare cognitivă.

Răspunsurile de consiliere considerate utile în reducerea autoînvinovățirii includ:

• răspunsuri de susținere
• răspunsuri psihoeducaționale (învățarea despre sindromul traumei violului, de exemplu)
• răspunsuri care abordează problema vinovăției.

Un tip de terapie utilă pentru autoînvinovățirea este restructurarea cognitivă sau terapia cognitiv-comportamentală. Reprocesarea cognitivă este procesul de a lua faptele și de a forma o concluzie logică din ele care să fie mai puțin influențată de rușine sau vinovăție.

Învinovățirea victimeiEdit

Blamarea victimelor constă în a considera victimele unei infracțiuni, ale unui accident sau ale oricărui tip de maltratare abuzivă ca fiind în întregime sau parțial responsabile pentru incidentul care a avut loc.

Blamarea individuală versus blamarea sistemuluiEdit

În sociologie, blamarea individuală este tendința unui grup sau a unei societăți de a considera individul responsabil pentru situația sa, în timp ce blamarea sistemului este tendința de a se concentra asupra factorilor sociali care contribuie la soarta cuiva.

Transferul de vinăEdit

Învinovățirea celorlalți poate duce la un efect de „kick the dog”, în care indivizii dintr-o ierarhie dau vina pe subordonatul lor imediat, iar acest lucru se propagă în josul ierarhiei până la cea mai joasă treaptă (câinele). Un studiu experimental din 2009 a arătat că blamarea poate fi contagioasă chiar și pentru spectatorii neimplicați.

În organizațiile internaționale complexe, cum ar fi reglementările privind politicile naționale și supranaționale, vina este de obicei atribuită ultimului eșalon, actorilor de implementare.

Ca tehnică de propagandăEdit

Teoria etichetării explică vina prin postularea că atunci când actorii intenționali acționează pentru a învinui continuu un individ pentru trăsături psihologice inexistente și pentru variabile inexistente, acei actori urmăresc să inducă o vinovăție irațională la nivel inconștient. În acest caz, blamarea devine o tactică de propagandă, folosind comportamente repetitive de blamare, aluzii și hiperbole pentru a atribui un statut negativ oamenilor normativi. Atunci când oameni nevinovați sunt învinuiți în mod fraudulos pentru stări psihologice inexistente și comportamente inexistente, iar pentru comportamentele de învinovățire nu există nicio abatere calificată, intenția este de a crea o evaluare negativă a oamenilor nevinovați pentru a induce frica, prin utilizarea de monologare a fricii. Timp de secole, guvernele au folosit blamarea sub formă de demonizare pentru a influența percepțiile publice cu privire la diverse alte guverne, pentru a induce sentimente de naționalism în rândul publicului. Blamarea poate obiectiviza oamenii, grupurile și națiunile, influențând de obicei în mod negativ subiecții destinați propagandei, compromițându-le obiectivitatea. Blamul este utilizat ca o tehnică de control social.

În organizațiiEdit

Fluxul de vină într-o organizație poate fi un indicator primar al robusteții și integrității acelei organizații. Vina care curge în jos, de la conducere la personal, sau lateral între profesioniști sau organizații partenere, indică un eșec organizațional. Într-o cultură a blamării, rezolvarea problemelor este înlocuită de evitarea blamării. Vina venind de sus generează „frică, stare de rău, erori, accidente și răspunsuri pasiv-agresive de jos”, cei de jos simțindu-se neputincioși și lipsiți de siguranță emoțională. Angajații au exprimat faptul că cultura organizațională a blamării i-a făcut să se teamă de urmărirea penală pentru erori, accidente și, prin urmare, de șomaj, ceea ce îi poate face mai reticenți în a raporta accidentele, întrucât încrederea este crucială pentru a încuraja raportarea accidentelor. Acest lucru face mai puțin probabil ca indicatorii slabi ai amenințărilor la adresa siguranței să fie sesizați, împiedicând astfel organizația să ia măsuri adecvate pentru a preveni escaladarea problemelor minore în situații incontrolabile. Mai multe probleme identificate în organizațiile cu o cultură a blamării contrazic cele mai bune practici ale organizațiilor de înaltă fiabilitate. Haosul organizațional, cum ar fi rolurile și responsabilitățile confuze, este puternic asociat cu cultura blamării și cu hărțuirea la locul de muncă. Cultura blamului promovează o abordare aversivă față de risc, ceea ce împiedică evaluarea adecvată a riscurilor.

Potrivit lui Mary Douglas, blamul este utilizat în mod sistematic în micropolitica instituțiilor, cu trei funcții latente: explicarea dezastrelor; justificarea alianțelor și stabilizarea regimurilor instituționale existente. În cadrul unui regim stabil din punct de vedere politic, vina tinde să fie afirmată asupra celui slab sau ghinionist, dar într-un regim mai puțin stabil, transferul de vină poate implica o luptă între facțiuni rivale. Douglas a fost interesat de modul în care vina stabilizează structurile de putere existente în cadrul instituțiilor sau grupurilor sociale. A conceput o tipologie bidimensională a instituțiilor, primul atribut fiind numit „grup”, care reprezintă puterea granițelor și coeziunea socială, iar al doilea „grilă”, gradul și puterea ierarhiei. Potrivit lui Douglas, vina va cădea asupra unor entități diferite în funcție de tipul instituțional. Pentru piețe, vina este folosită în luptele pentru putere între potențialii lideri. În birocrații, vina tinde să curgă în jos și este atribuită eșecului de a respecta regulile. Într-un clan, vina este afirmată asupra persoanelor din afară sau implică acuzații de trădare, pentru a suprima disidența și a întări legăturile grupului. În cel de-al 4-lea tip, izolarea, indivizii se confruntă singuri cu presiunile competitive ale pieței, cu alte cuvinte, există o stare de fragmentare cu o pierdere a coeziunii sociale, ceea ce poate duce la sentimente de neputință și fatalism, iar acest tip a fost redenumit de diverși alți autori în „slujbe de măgar”. Se sugerează că schimbările progresive în practicile manageriale din domeniul asistenței medicale conduc la o creștere a joburilor de măgar.

Exigența responsabilității și a transparenței, presupuse a fi esențiale pentru o bună guvernare, agravează comportamentele de evitare a vinovăției, atât la nivel individual, cât și instituțional, așa cum se observă în diverse domenii, cum ar fi politica și asistența medicală. Într-adevăr, instituțiile tind să aibă o aversiune față de riscuri și o aversiune față de vină, iar în cazul în care gestionarea riscurilor societale (amenințările la adresa societății) și a riscurilor instituționale (amenințările la adresa organizațiilor care gestionează riscurile societale) nu sunt aliniate, pot exista presiuni organizaționale pentru a prioritiza gestionarea riscurilor instituționale în detrimentul riscurilor societale. Mai mult decât atât, „comportamentul de evitare a blamării în detrimentul desfășurării activității de bază este o raționalitate organizațională bine documentată”. Dorința de a-și menține reputația poate fi un factor-cheie care să explice relația dintre responsabilitate și evitarea blamării. Acest lucru poate produce o „colonizare a riscurilor”, în care riscurile instituționale sunt transferate către riscurile societale, ca strategie de gestionare a riscurilor. Unii cercetători susțin că nu există „niciun prânz fără riscuri” și „niciun risc fără vină”, o analogie cu adagiul „no free lunch”

.