Violența domestică (VD) poate fi definită ca fiind vătămarea fizică, sexuală sau psihologică de către un partener sau soț actual/fost partener, precum și de către alți membri ai familiei sau de către membrii familiei partenerului. VD poate lua mai multe forme, inclusiv leziuni fizice, abuzuri și violuri sau cruzime psihică sub formă de intimidare, insulte sau hărțuire. Foarte adesea, violența domestică este o combinație de abuz fizic, sexual și/sau emoțional. Acest tip de violență poate avea loc în rândul cuplurilor heterosexuale sau LGBTQ2S și nu necesită intimitate sexuală. VD nu discriminează, deoarece indivizii, indiferent de vârstă, rasă, statut economic, religie, orientare sexuală sau nivel de educație, se pot confrunta cu ea.

VDV este extrem de răspândită în societatea canadiană – pentru a demonstra acest lucru, Fundația canadiană pentru femei ne oferă un instantaneu util:

• Aproximativ la fiecare șase zile, o femeie din Canada este ucisă de partenerul ei intim. Din cele 83 de omucideri ale partenerului intim raportate de poliție în 2014, 67 dintre victime – peste 80% – au fost femei.
• Femeile sunt de aproximativ patru ori mai predispuse decât bărbații să fie victime ale omuciderii partenerului intim.
• Femeile indigene sunt de 2,5 ori mai predispuse să fie victime ale violenței decât femeile non-indigene.
• În orice noapte din Canada, 3.491 de femei și cei 2.724 de copii ai acestora dorm în adăposturi pentru că nu sunt în siguranță acasă.
• 70% din violența conjugală nu este raportată la poliție.
• Femeile care s-au identificat ca fiind lesbiene sau bisexuale au fost de trei până la patru ori mai predispuse decât femeile heterosexuale să raporteze că au fost victime ale violenței conjugale.
• Un studiu a constatat că aproape 40% dintre cei care au fost victime ale violenței domestice au declarat că acest lucru le-a îngreunat deplasarea la locul de muncă, iar 8,5% au declarat că și-au pierdut locul de muncă din această cauză.
• Cei care se confruntă cu violența domestică rămân uneori cu agresorul lor pentru că depind financiar de acesta; părăsirea unei relații abuzive poate implica o „alegere” între a rămâne cu un agresor și a cădea în sărăcie și/sau a rămâne fără adăpost.

Violența împotriva femeilor și copiilor de către tați și soți devine din ce în ce mai mult o cauză a lipsei de adăpost. Femeile iau, de obicei, decizia de a-și părăsi partenerii abuzivi atunci când violența se intensifică și se intensifică nevoia de a-și proteja copiii. Atunci când pleacă, problemele pe care le întâmpină persoanele care fug de DV includ pierderea economică și sărăcia, teama de noi violențe, pierderea casei și a comunității și teama de a fi singuri. Supraviețuitoarele DV se confruntă cu o discriminare semnificativă din partea proprietarilor atunci când încearcă să găsească o locuință. Femeile și copiii sfârșesc adesea prin a se confrunta cu lipsa de adăpost. Cercetările arată că VD este citată în mod obișnuit ca fiind principala cauză a lipsei de adăpost pentru femei, unde un studiu a constatat că 38% dintre femei au raportat că s-au confruntat cu lipsa de adăpost imediat după ce s-au despărțit de partenerul lor. Cu toate acestea, este esențial de remarcat faptul că nu există o singură explicație care să facă legătura directă între experiența DV și lipsa de adăpost. Mai degrabă, o combinație de factori, cum ar fi epidemia structurală de locuințe inaccesibile, lipsa unui venit adecvat și un loc de muncă precar (în special pentru femei), precum și factori individuali și relaționali (de exemplu, destrămarea familiei sau violența domestică), toate acestea contribuie la riscul de a rămâne fără adăpost. Cercetările constată că femeile care scapă de VD, care au un statut socio-economic inferior, se confruntă cu boli mintale (adesea din cauza stresului psihologic provocat de abuz, inclusiv depresia & PTSD) și care sunt rasiale se confruntă cu cele mai mari rate de persoane fără adăpost în rândul femeilor. În plus, eșecurile sistemului contribuie, de asemenea, la lipsa de adăpost, cum ar fi cazurile în care adăposturile aflate la capacitate maximă sunt forțate să refuze supraviețuitoarele VD care nu sunt adăpostite.

Apăposturile de urgență sunt adesea răspunsul de primă linie pentru persoanele care caută un loc sigur unde să stea. Aceste locuri de cazare pot include fie adăposturi pentru violența domestică, fie adăposturi pentru persoanele fără adăpost. Adăposturile pentru violența domestică sunt mai ideale pentru cei care scapă de violența domestică, deoarece serviciile găsite aici sunt adaptate mai mult la nevoile celor care scapă de violența domestică, precum și pentru că oferă cazare pentru o perioadă mai lungă de timp. În timp ce supraviețuitoarele VD care accesează adăposturile pentru persoane fără adăpost pot să nu beneficieze de servicii specifice VD și se pot simți vulnerabile în mediul mixt de gen. Adăposturile de urgență oferă cazare pe termen scurt, variind de la câteva zile până la câteva luni, însă accesul la aceste locuințe poate fi dificil și mulți dintre cei care caută cazare sunt refuzați. Pentru cei suficient de norocoși să aibă acces la adăposturile de urgență, în mod ideal, persoanele ar trebui să treacă apoi la locuințe de tranziție care oferă cazare pe termen mai lung (de exemplu, între 6 luni și un an sau mai mult). Uneori, însă, acest lucru nu reușește să se întâmple.

La ieșirea din locuințele de urgență, un studiu a întrebat 133 de supraviețuitori DV care plecau din locuințele de urgență încotro plecau și a constatat că:

• 7% s-au întors la abuzatorul lor.
• 21% au găsit locuințe fără abuzatorul lor.
• 17% au declarat că au avut o cazare provizorie (de exemplu, au stat la prieteni sau familie).
• 8% au declarat că plecau la un alt adăpost sau serviciu rezidențial.
• 4% au declarat că mergeau la un spital.
• 24% au declarat că nu se știa unde mergeau la plecare.

Cele ce urmează sunt bariere suplimentare în căutarea unei locuințe sau a unui adăpost pentru cei care fug de DV:

• În cazul femeilor indigene, această populație s-a confruntat cu o lungă moștenire de inegalitate ca rezultat direct al istoriei de colonizare a Canadei. Trauma intergenerațională a acestei istorii (de exemplu, școlile rezidențiale) are încă un impact asupra familiilor indigene și, în special, asupra femeilor indigene de astăzi. Acest lucru este, într-un fel, evident prin faptul că femeile indigene se confruntă cu rate mai mari de violență decât femeile neindigene, cu rate de agresiune conjugală împotriva femeilor indigene de peste 3 ori mai mari decât cele ale femeilor neindigene. Atunci când părăsesc căminele violente, femeile indigene se confruntă cu bariere semnificative, citând lipsa locuințelor și a serviciilor de urgență accesibile, în general, ca fiind abia existente în nordul rural. Mai mult decât atât, persoanele indigene care scapă de VD se confruntă, de asemenea, cu probleme de rasism, discriminare și lipsă de înțelegere culturală din partea furnizorilor de servicii de urgență, descurajând astfel utilizarea acestora.
• Cercetarea experiențelor persoanelor LGBTQ2S care scapă de VD relevă, de asemenea, dificultăți semnificative în accesarea spațiilor de cazare de care au nevoie, unde formele structurale de discriminare precum homofobia, heterosexismul și transfobia sunt reproduse chiar și la nivelul spațiilor de cazare de urgență. Un studiu a constatat că homofobia și transfobia din partea furnizorilor de servicii, precum și a ofițerilor de poliție, acționează ca bariere în calea solicitării de cazare sau de ajutor pentru a scăpa de agresori. Mai mult, persoanele LGBTQ2S și-au exprimat, de asemenea, reticența de a utiliza adăposturile pentru violența domestică, deoarece acestea au fost în mod tradițional orientate spre deservirea femeilor heterosexuale.
• Statul de cetățean acționează, de asemenea, ca o barieră semnificativă în calea serviciilor. Supraviețuitorii VD care sunt, de asemenea, nou-veniți sunt citați ca fiind reticenți în a denunța un agresor din cauza fricii de deportare, a lipsei de cunoștințe cu privire la drepturile lor, sunt dependenți financiar de agresorul lor sau nu sunt conștienți de resursele comunitare disponibile pentru ei.
• Individuții care fug de VD și care trăiesc, de asemenea, cu un handicap se confruntă adesea cu provocări semnificative în accesarea serviciilor. Un studiu a constatat că este posibil ca adăposturile din clădirile mai vechi să nu fie ușor accesibile și că doar 1 din 3 adăposturi erau accesibile și dispuneau de servicii pentru persoanele cu deficiențe fizice și/sau auditive, nevoi de sănătate, deficiențe de vedere sau dizabilități cognitive. Același studiu a constatat, de asemenea, că persoanele cu boli mintale și/sau care se confruntă cu dependența pot fi, de asemenea, respinse de la adăposturi.
• În plus, faptul de a avea copii, în unele cazuri, acționează ca o barieră în calea accesului la serviciile de urgență, deoarece părinții se tem ca nu cumva copiii lor să fie reținuți de serviciile de protecție a copilului atunci când accesează adăposturile.

Multe dintre persoanele care fug de DV sunt adesea părinți și/sau gravide. Îngrijorător în acest caz este, prin urmare, impactul experienței cu factorii de stres și violența DV și, ulterior, al lipsei de adăpost, asupra copiilor celor care fug de DV. Literatura de specialitate confirmă faptul că riscul de a rămâne fără adăpost în rândul tinerilor și/sau adulților începe în copilărie. Cercetările demonstrează că implicarea în serviciile de protecție a copilului și ratele ridicate de implicare în centrele de plasament sunt corelate cu lipsa de adăpost în rândul tinerilor. Mai mult, evenimentele traumatizante din copilărie sunt, de asemenea, puternic prevalente în rândul adulților care se confruntă cu lipsa de adăpost.

În sfârșit, dar nu în ultimul rând, este crucial să observăm că VD nu poate fi eradicată doar prin intervenții axate pe femei sau pe supraviețuitoarele VD, ci prin promovarea agresivă a intervențiilor care vizează direct atitudinile patriarhale (dominația masculină la nivel structural) care facilitează VD. Astfel de intervenții nu ar trebui să se adreseze doar autorilor de VD, ci societății mai largi în ansamblu.

.