În urmă cu doi ani, săptămâna aceasta, într-un discurs la West Point, președintele Bush și-a enunțat oficial doctrina preemptivă. „Războiul împotriva terorismului nu va fi câștigat în defensivă”, a declarat președintele în fața unei promoții de cadeți. „Trebuie să ducem bătălia la inamic, să-i perturbăm planurile și să ne confruntăm cu cele mai grave amenințări înainte ca acestea să apară. În lumea în care am intrat, singura cale spre siguranță este cea a acțiunii. Și această națiune va acționa.”
În 10 luni, Bush și-a respectat promisiunea, trimițând trupele americane la 7.000 de mile de casă pentru a-l detrona pe Saddam Hussein. La mai puțin de două luni după ce au fost lansate primele bombe, Bush a aterizat pe puntea portavionului Abraham Lincoln pentru a declara „misiune îndeplinită” în fața a câteva mii de marinari care îl aclamau. Susținătorii noii abordări a politicii externe s-au simțit pe deplin îndreptățiți.
Astăzi, doctrina preempțiunii a căzut în vremuri grele. Departe de a demonstra eficiența principiului, războiul din Irak și consecințele sale au subliniat în cele din urmă limitele sale. Când Bush s-a adresat profesorilor și studenților de la Colegiul de Război al Armatei săptămâna trecută, a vorbit despre menținerea cursului în Irak. Dar problemele care au afectat ocupația americană în ultimul an fac foarte puțin probabil ca preempțiunea să fie o tactică pe care o va folosi în curând în altă parte.
Doctrina de preempțiune a lui Bush a depășit cu mult tot ceea ce au avut în vedere președinții anteriori. Cu siguranță, opțiunea de a folosi forța în mod preventiv a existat pentru predecesorii lui Bush. Unii o folosiseră – așa cum a făcut Bill Clinton în 1998, când a ordonat un atac asupra unei fabrici farmaceutice din Khartoum, Sudan, pe care serviciile secrete americane o suspectau că produce gaz neurotoxic. Dar concepția lui Bush despre preempțiune a depășit cu mult răspunsul la un pericol iminent de atac. În schimb, el a pledat pentru războaie preventive de schimbare de regim. Statele Unite își revendicau dreptul de a folosi forța pentru a-i înlătura pe liderii pe care nu-i plăceau cu mult înainte ca aceștia să le amenințe securitatea.
Depărtarea radicală a lui Bush de practicile din trecut s-a bazat pe două ipoteze, dintre care experiența noastră în Irak a arătat că sunt greșite. Prima a fost credința că Washingtonul va avea acces la informații fiabile despre intențiile și capacitățile potențialilor adversari. Societatea unui inamic ar putea fi închisă, dar tehnologiile noastre moderne de spionaj ar putea să o deschidă. Am putea să ne uităm de la înălțime în locațiile secrete de arme și să ascultăm conversații și alte comunicații fără a fi detectați. Informațiile noastre ar fi suficient de bune pentru a ne avertiza de un pericol iminent.
Această presupunere pare îndoielnică la 14 luni de la căderea lui Hussein. În ajunul războiului din Irak, Bush a declarat națiunii că „informațiile adunate de acest guvern și de alte guverne nu lasă nicio îndoială că regimul irakian continuă să dețină și să ascundă unele dintre cele mai letale arme concepute vreodată”. La o săptămână de la începerea războiului, secretarul apărării, Donald H. Rumsfeld, s-a lăudat că „știm unde sunt.”
Dar mai mult de un an mai târziu, trupele americane încă nu au găsit nicio armă de distrugere în masă (dacă nu se pune la socoteală un singur proiectil de artilerie, produs în anii 1980, care ar putea conține gaz neurotoxic sarin). Predicțiile serviciilor de informații de dinaintea războiului au fost atât de departe de adevăr încât președintele nu mai susține că războiul a fost justificat deoarece programele de arme de distrugere în masă ale Irakului reprezentau o amenințare gravă la adresa securității americane.
Cea de-a doua ipoteză care a stat la baza dorinței lui Bush de a lansa un război preventiv a fost convingerea că avantajul tehnologic deținut de SUA făcea ca costurile războiului să fie, dacă nu ieftine, cel puțin acceptabile.
„Am asistat la sosirea unei noi ere”, a declarat Bush pe puntea de zbor a vasului Abraham Lincoln. În trecut, „puterea militară era folosită pentru a pune capăt unui regim prin distrugerea unei națiuni. Astăzi, avem o putere mai mare pentru a elibera o națiune prin ruperea unui regim periculos și agresiv”. Această convingere, care părea atât de convingătoare în perioada imediat următoare marșului rapid al armatei americane spre Bagdad, pare naivă în urma luptelor din Fallouja și Najaf. Nu numai că costurile războiului au escaladat semnificativ în cele 13 luni de când președintele a declarat prematur sfârșitul operațiunilor majore de luptă, dar accentul pus pe doborârea regimurilor a ignorat sarcina mult mai dificilă de a reconstrui națiunile după ce liderii lor malefici au fost înlăturați. După cum știm acum prea dureros, succesul nostru în înlăturarea unui tiran nu oferă nicio garanție că vom reuși să creăm un guvern succesor stabil și acceptabil.
Cum amenințarea irakiană s-a dovedit a fi mult mai mică decât s-a anunțat și costul ocupării Irakului mult mai mare, nu este deloc surprinzător faptul că preempțiunea pare dintr-o dată mult mai puțin atractivă. La începutul acestui an, secretarul de stat Colin L. Powell a declarat pentru Washington Post că dacă ar fi știut atunci ceea ce știe acum despre capacitățile de înarmare ale Irakului, acest lucru ar fi schimbat „calculul politic; schimbă răspunsul pe care îl primești” atunci când te întrebi dacă să mergi la război sau nu.
Mulți americani sunt acum de acord. Sondajele arată că o majoritate crede acum că războiul din Irak nu a meritat să fie purtat. Să-i convingă pe ei, cu atât mai puțin pe restul lumii, să lanseze un alt război preventiv în altă parte a lumii ar fi greu de vândut.
S-ar putea să nu conteze dacă publicul poate fi convins sau nu. Ocupația Irakului a pus la grea încercare capacitățile armatei americane. Pentru a menține un nivel adecvat de trupe în Irak, Pentagonul a decis recent să redistribuie 3.600 de soldați din Coreea de Sud – prima reducere a nivelului forțelor americane în peninsula coreeană de la începutul anilor 1990. Congresul ia în considerare o legislație care să mărească efectivele armatei, dar Pentagonul s-a împotrivit până acum acestei idei și, chiar dacă va fi adoptată, va fi nevoie de mai mulți ani pentru a extinde forțele.
O armată americană suprasolicitată este totuși mai mult decât capabilă de lovituri preventive împotriva taberelor teroriste sau a presupuselor fabrici de arme. Cu toate acestea, nu este în poziția de a purta un război preventiv, cu atât mai puțin de a rezolva consecințele.
Iranul și Coreea de Nord – ceilalți doi membri fondatori ai „axei răului” a lui Bush – prezintă provocări militare mult mai descurajante decât a făcut-o Irakul. Iranul are o populație de trei ori mai numeroasă, un sprijin politic intern mult mai mare și mult mai mulți prieteni dincolo de granițele sale. Coreea de Nord are probabil arme nucleare și, în virtutea faptului că Seulul se află la doar câteva zeci de kilometri de zona demilitarizată, ține efectiv ostatică capitala sud-coreeană.
Nu fiind un om dat să își analizeze pașii greșiți, Bush nu va îngropa public doctrina preempțiunii pe care a dezvăluit-o cu doar doi ani în urmă. Dar toate doctrinele trebuie în cele din urmă să fie măsurate cu experiența. Și din acest motiv, doctrina de preempțiune a lui Bush este, din toate punctele de vedere, moartă.
.