Pasajul de Nord-Est, numit și ruta maritimă nordică, în rusă Severny Morskoy Put, sau Severoput, rută maritimă prin Arctica de-a lungul coastei nordice a continentului eurasiatic, situată în principal în largul coastei nordice a Siberiei (Rusia).
Din punct de vedere istoric, conceptul european al Pasajului de Nord-Est era acela al unui canal care traversa întreaga distanță dintre oceanele Atlantic și Pacific, constituind echivalentul eurasiatic al fabulosului Pasaj de Nord-Vest prin America de Nord Arctică. Mai exact, Pasajul de Nord-Est se întinde, în general, spre est, prin mările norvegiene și Barents, libere de gheață, în jurul Peninsulei Scandinave și prin nord-vestul Rusiei, până la strâmtoarea Kara, care separă mările Barents și Kara. De acolo, continuă spre est prin mările Kara, Laptev, Siberia de Est și Chukchi înainte de a se întoarce spre sud pentru a trece prin strâmtoarea Bering, între nord-estul Siberiei și vestul Alaskăi, S.U.A.
Porțiunea din Pasajul de Nord-Est dintre strâmtorile Kara și Bering rămâne blocată de gheață în cea mai mare parte a anului și, prin urmare, este cea mai dificil de tranzitat de către nave. Cu toate acestea, mai întâi Uniunea Sovietică și apoi Rusia au dezvoltat și întreținut un canal navigabil cu o lungime de aproximativ 5.600 km (3.500 mile) – distanța poate varia semnificativ, în funcție de ruta urmată – prin această parte cea mai dificilă a pasajului. Numele lor pentru aceasta, Ruta maritimă nordică, a devenit din ce în ce mai folosit.
Interesul european pentru găsirea Pasajului de Nord-Est ca o potențială rută comercială spre est a crescut în secolul al XVI-lea, începând cu explorările efectuate de englezi în anii 1650. Alți europeni timpurii au fost negustorul flamand Olivier Brunel în anii 1560 și 1580 și navigatorul olandez Willem Barents în anii 1590. La sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea, expedițiile rusești au stabilit că exista o rută maritimă continuă est-vest prin Arctica eurasiatică. În 1648, exploratorul rus Semion Dezhnyov a navigat spre sud prin strâmtoarea Bering, deși raportul său de călătorie a rămas necunoscut timp de aproape 90 de ani. Sub auspiciile țarului rus Petru I cel Mare, navigatorul danez Vitus Bering s-a aventurat spre nord prin strâmtoare în 1728 și a stabilit că Asia și America de Nord sunt două continente separate. Cu toate acestea, căpitanul de vas britanic James Cook a fost primul care a văzut ambele părți ale strâmtorii (1778) și care a dovedit separarea continentelor. Din cauza cantității mari de gheață marină impenetrabilă în Pasajul de Nord-Est, cu excepția unor perioade scurte de timp în lunile de vară, a fost nevoie de multe încercări înainte ca acesta să fie traversat complet pentru prima dată, ceea ce a avut loc în 1878-79, într-o expediție condusă de exploratorul suedez baronul Adolf Erik Nordenskiöld.
În anii 1920, nou-înființata Uniune Sovietică a început să dezvolte Ruta Mării Nordului ca culoar de navigație, iar navele de marfă naționale au început să folosească porțiuni ale acesteia în lunile de vară în anii 1930; prima trecere reușită a pasajului pe parcursul unui sezon a fost efectuată cu succes de un spărgător de gheață sovietic în 1934. Porțiuni ale rutei au fost folosite între 1942 și 1945, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, de către navele care transportau provizii aliate din orașele de pe coasta de vest a Statelor Unite către porturile din nordul Siberiei, în special Tiksi, la marginea estică a deltei râului Lena. Transportul maritim regional intern a crescut după război, fiind facilitat de ajutoare de navigație îmbunătățite, de o flotă tot mai mare de spărgătoare de gheață pentru a permite trecerea prin gheața marină și de prelungirea sezonului de navigație – acesta din urmă devenind anual în secțiunea vestică până în 1980.
La sfârșitul anilor 1960, Uniunea Sovietică a făcut unele deschideri pentru a permite navelor străine să folosească ruta maritimă nordică, dar nu a deschis-o oficial pentru transportul maritim străin până în 1991. Cu toate acestea, odată cu dizolvarea Uniunii Sovietice la sfârșitul acelui an, Rusia s-a confruntat ulterior cu ani de încetinire economică și instabilitate politică, ceea ce a afectat în mod negativ funcționarea pasajului. Astfel, transportul maritim prin el a scăzut până în primii ani ai secolului XXI, după care utilizarea internă a început să crească din nou. Interesul transportatorilor străini pentru utilizarea pasajului a crescut, de asemenea, în acea perioadă, pe măsură ce rușii au introdus spărgătoare de gheață mai sofisticate și au adus îmbunătățiri instalațiilor portuare de-a lungul rutei – ajutat, de asemenea, de o tendință generală de prelungire a perioadelor fără gheață în fiecare an. Prima traversare completă a rutei de către navele comerciale străine a avut loc în 2009. În 2010, un feribot de pasageri și o navă-cisternă (ambele rusești) au devenit, fiecare, primele nave de acest tip care au reușit să parcurgă cu succes întreaga lungime a pasajului.
.